bont², boantă a [At: ODOBESCU, ap. TDRG / Pl: ~nți, boante / E: nct] 1 Fără vârf. 2 Cu vârful tocit. 3 (D. degete și membre) Scurt și gros. 4 (D. membre) Ciung. 5 (D. oameni) Gras.

bont, boantă adj. 1 Care este cu vîrful retezat; fără vîrf, ciuntit. Cu un creion bont mîzgîlise coperta unei cărți. 2 (despre degete, mîini, picioare etc.) Care este scurt și gros. Degetele boante și groase ca niște cîrnăciori ♦ Ciunt, tăiat. 3 (despre cîini) Care are botul turtit. Cîinii cîrni, cu botul de tot bont, care se numesc mopși (ODOB.). 4 (despre oameni) Care este gras. • pl. bonți, -te. /etimol. nec.

BONT, adj. 1. Bontul, rumîn, 1625 (RA II 233). 2. Bonte (Dm; Isp VI²); -a (Dm; Ștef; Paș; Isp IV²); Bont (eni, ești tt. (Cat; Ștef). 3. Boant/a, ard., 1722 (Paș); -ă, G., act. 4. Bonta b. (Dm); – m-re (16 B IV 442). 5. Bontaș fam. (Isp II¹, V²); 6. Bontăș (Bîr I; Arh; Sd V 25). 7. Bont/ica b. (Ștef); -ilă, G., act. 8. Bontuș, V. (Răc 11, 28). Pentru etim.: Bil-Albescu < ung. bontó „desfăcător” și Ghibănescu < rus. бунт „revoltă” (Isp IV²); pentru formele 5 – 8 cf. adj. bonta „rebel” (DLR).