Atlas m. 1. Mit. Titan prefăcut în munte și osândit a sprijini cerul pe umerii săi; 2. lanț de munți la N. Africei (de unde Oceanul Atlantic).

Atlas (titan) s. propriu m.

*atlas (personaj mitologic) (A-tlas) s. propriu m.

Atlas, unul dintre titani, fiul lui Iapetus și al Clymenei și frate cu Epimetheus și cu Prometheus. A avut numeroase fete cu Pleione, fiica lui Oceanus (v. Atlantides), și cu Hesperis (v. Hesperides). Atlas a participat la lupta dintre giganți – prima generație de divinități monstruoase, violente – și olimpieni. Învins de către aceștia din urmă, el a fost pedepsit de Zeus, fiind osîndit să poarte veșnic pe umerii săi bolta cerească. Conform unei alte tradiții, Atlas ar fi fost împietrit de către Perseus, fiind transformat într-o stîncă la vederea chipului Meduzei (v. și Perseus).

ATLAS, El ~, ansamblu montan în N Africii, întins de la Oc. Atlantic la M. Mediterană (G. Sirta Mică), în direcția SV-NE, pe c. 2.000 km. Este format din două lanțuri principale de munți: lanțul septentrional, care începe de la str. Gibraltar cu M-ții Rif și se desfășoară apoi de-a lungul țărmului M. Mediterane prin A. Mic (Tell) pînă la Capul Ras ben-Seka, și lanțul meridional, care se înalță pe litoralul Oc. Atlantic în fața Arh. Canare, constituit din trei grupe paralele: A. Înalt (El-Atlas El-Kebir) cu alt. max. de 4.165 m (vf. Djebel Toubkal), alcătuit din roci cristaline în V și calcare în E; A. Mijlociu (El-Atlas El-Moutaouāssit) aflat la N de A. Înalt și Antiatlasul, la S de acesta. A. Înalt se continuă către V cu A. Saharian, care închide, împreună cu cu A. Mic, din N pod. „Chott-urilor”, cu alt. cuprinse între 400 și 1.200 m, populat de numeroase lacuri. Treapta mai coborîtă a munților A. o constituie mesetele marocană și algeriană.

ATLAS (în mitologia greacă), titan osîndit de Zeus să sprijine veșnic pe umerii săi bolta cerească.

Atlas – rege legendar al Mauritaniei. Refuzînd să-l găzduiască pe Perseu, acesta, plin de mînie, i-a arătat capul înspăimîntător al Meduzei. În clipa aceea, Atlas se refăcu în munte: barba și părul se transformară în păduri, mîinile și picioarele în stînci, iar capul într-un pisc înălțat până la cer. Mitografii l-au imaginat pe acest uriaș, susținînd pe umerii lui întreaga boltă cerească. De aceea, comparația este folosită pentru cineva care trebuie să ducă în spinare sarcini foarte grele. Heine are o poezie care începe astfel: „Un jalnic Atlas sînt și eu! / O lume / Întreaga lume-a chinului o port”. În Scrisoarea I, Eminescu, zugrăvind pe bătrînul dascăl care ține „universul fără margini în degetul lui mic”, îi întregește portretul cu următoarele versuri: „Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr, Așa el sprijină lumea și vecia într-un număr…” MIT.