ȚĂPOIU (pl. -oaie) sn. 🔧 Furcă cu coada și coarnele drepte, care servește la ridicarea paielor și fînului, cînd trebuesc aruncate în pod; țăpoiul înțeapă fînul, îl ia în coarne, în loc de a-l lua pe coarne (🖼 5116): m’au împuns cu țăpoaiele și m’au svîrlit în car (ȘEZ.); un om cu un ~ în mînă voia s’arunce niște nuci din tindă în pod (CRG.) [ț(e)apă].