ȚEANCHI s.n. (Mold.) 1. Semn care marchează hotarul unui teritoriu; graniță, hotar. Acesta Mahomet Țara Muntenească și Machidonia au supus șt țenchiul sau hotarul turcesc . . . l-au mutat. URECHE; cf. CANTEMIR, HR. ◊ Fig. Precum prieteșugul, așe neprieteșugul hotarăle și țenchiurile sale are. CI, 176. ♦ Limită de timp. Strîmtoarea vremii și mai vîrtos lipsa unor istorici foarte de treabă țenchiu sfîrșitului mi-au abătut. CANTEMIR, HR. ◊ Loc. vb. A pune țenchi(ul) = a face să înceteze. De vom avea zile și nu va hi pus preavecinicul sfat puternicului Dumnedzău țării aceștiia țenchi și soroc de sfirșire. M. COSTIN; cf. AXINTE URICARIUL; CANTEMIR, HR. ♦ Sfîrșitul vieții, soroc. I-au tăiat capul . . . Așa au petrecut lancul-Vodâ țenchiul său. URECHE; cf. M. COSTIN. 2. Țintă, scop. Țeanchiul cel ce din a lor cuconie a agiunge siliia să agiungă. CD 1698, 16^r. Că omul ... în puține lucruri de la țenchiu poate rătăci. NCCD, 287; cf. CANTEMIR, IST.; CANTEMIR, HR.; CD 1770, 13^v. ◊ Fig. Mai aproape de țenchiul voroavei meăle să mă lipesc. CANTEMIR, IST. Variante: țănchi (CD 1770, 18^v), țenchi (URECHE; M. COSTIN; CANTEMIR, IST.; CANTEMIR, HR.; AXINTE URICARIUL). Etimologie necunoscută. Cf. sîmcea; pravăț (1), proașcă (3); v i g.