ȘTIUC s.n. (Olt., Trans. S) Bucată, parte dintr-un întreg. B: Să mănînce cu bună rînduială la vremea lui, nu cu pornire și cu pripă, nici deodată știucul mare și neamestecat. MD¹, 131^r. C: Odinioară era un corb într-un copaci și ținea în gură un știuc de caș. FL. D 1693, 26^r. Ceale cinci știucuri de lămîie într-însa pusă însămnează ceale cinci rane a lui Hristos. PP, 136^r. Etimologie: germ. Stück. Vezi și știuculeț. Cf. d ă r a b.