șeș, șeși, (șeh, șoș), s.m. – (reg.) Stâlpi verticali așezați la colțurile construcției sau pentru înnădirea cununilor, încastrați la partea inferioară în talpă, iar în partea superioară în ultima cunună (Stoica, Pop, 1984; Lăpuș): „Arăzâmă, mândră, șeșu / Până te-a juca chizeșu” (D. Pop, 1978: 194; Codru). – Din magh. sas(fa) (MDA).