ÎNVĂȚĂTURĂ (pl. -turi) sf. 1 Deprindere: țăranul cel gros... de va grăi de învățătura lui cea rea, atunci se va certa tocmai ca și alalți (PRV.-MB.) ¶ 2 Sfat, povăță, îndemn: cela ce va face greșală cu învățătura mai-marelui său (PRV.-LP.) ¶ 3 Precept, orînduială, ordin: după învățătura lui Dumnezeu să ne nevoim să îmblăm (COR.); cela ce nu va asculta de ’nvățătura judecătoriului (PRV.-MB.) ¶ 4 Ceea ce învață sau a învățat cineva. cunoștințele dobîndite din carte sau de la dascăl, instrucțiune: toate învățurile pe care alți copii le învățau într’un an, el le învăța într’o lună (ISP.); (P): învățătura nu se cumpără cu bani ¶ 5 Faptul de a învăța, studiu: sfătuia pe oameni să-și dee copiii la ~ (CRG): de va fi călugărul dus pentru învățătura cărții (PRV.-MB.) [învăța].