ÎNVREDNICI (-icesc) I. vb. tr. 1 A-l ~ (Dum-nezeu), a-i da harul, a acorda grația, favoarea: încalte mă mîngîiu că m’a învrednicit Dumnezeu să înveselesc cu cobza mea o lume întreagă (ALECS.); da laudă Domnului că l-a învrednicit a mai da peste ființe de oameni (ISP.); dînd grație cerului că iar i-a învrednicit Dumnezeu să vază la putere pe oamenii de geniu (I.-GH.) ¶ 2 A condescinde, a catadicsi, a acorda cinstea: nu m’a învrednicit cu nici un răspuns. II. vb. refl. 1 A avea parte, a avea norocul, cinstea, favoarea: părintele Duhu nu se învrednicise de o viață mai bună (CRG.); Fourrier... nu s’a învrednicit să ridice cel mai mic falanster (I.-GH.); ajunsese la căruntețe și nu se învrednicise a avea și el măcar un copil (ISP.) ¶ 2 A condescinde, a catadicsi, a acorda favoarea: nu s’a învrednicit să vie s’o vază măcar odată (S.-ALD.); se învrednici a săruta poala acelui înalt funcționar (ALX.) [vrednic].