ÎNS, INS I. sm. (mai adesea la pl. INȘI). Individ, persoană: cîți inși ați fost? II. pron. pers. 1 Întrebuințat în compunere cu pron. enclitice -mi, -ți -și, etc., spre a adăuga o idee de identitate, sau spre a adăuga înțelesul de sigur, chiar (eu însumi, f. eu însămi; tu însuți, f. tu însăți; el însuși, f. ea însăși; noi înșine, f. noi însene; voi înșivă, f. voi însevă; ei înșiși, f. ele înseși): iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți; însuși frate-său sau frate-său însuși l-a omorît ¶ 2 ÎNSUL, ÎNSA, ÎNȘII, ÎNSELE, pron. pers. Întrebuințat în loc de însul, dînsa, dînșii, dînsele, cînd e precedat de prep. în, din sau prin, care se înlocuesc atunci cu într’, dintr’, printr’: într’însul, în el, în însul, dintr’însa, din ea, printr’înșii, prin ei [lat. ipsum].