❍ ÎMBLĂCIU, MLĂCIU mai adesea pl. ÎMBLĂCII sn. Mold. Trans. 🚜 Unealtă agricolă cu care se bat, se îmblătesc, se treieră grînele grîul, orzul, ovăzul, secara, etc.), ca să se scuture boabele (🖼 2694): în sate... se bat grînele cu îmblăciul (IRG.); sămînța de in și de cînepă să se scoată cu îmblăciul, pînă a nu se pune în baltă (DRĂGH.); treieratul se făcea înainte vreme prin baterea cu mblăciul sau prin călcătul cu vitele (MAI.); fratele lor cel mic îmblătește, nu cu îmblăciu (RET.) [comp. ÎMBLĂTI].