zvînta vb. I. 1 tr., refl. A face să piardă sau a pierde din umezeală; a (se) zbici, a (se) usca puțin. Pe lîngă garduri, s-a zvîntat pămîntul (TOPÎR.). ♦ (tr.; compl. indică lacrimi, sudoare sau, ext., ochi, obraji) A face să se usuce ștergînd. Își zvînta din cînd în cînd colțul pleoapelor cu marginea batistei (COCEA). 2 tr. fig. A distruge, a prăpădi, a nimici. Să afle el, mă zvîntă! (MIR.). ◊ (în prop. consec., legat de diverse vb., exprimă intensitatea acțiunilor respective) Cum nu ești cu ochii pe ei, fură de zvîntă (SADOV.). Mănîncă de zvîntă. * expr. A zvînta în bătaie (sau în bătăi) (pe cineva) v. bătaie. ♦ (compl. indică bani, bunuri, resurse materiale etc.) A slei, a epuiza, a secătui. Tata a zvîntat tot ce era în casă mai de preț (CĂL.). • prez.ind. zvînt, (înv., reg) -ez. /lat. *exventare.