zulă sf [At: BUL. FIL. 204 / Pl: ? / E: tc zula] (Arg) 1 Înșelăciune la împărțeala prăzii între doi hoți. 2 (Îe) A face ~ A-și înșela tovarășul de hoție la împărțirea prăzii. 3 (Îe) A face ~ A fura (1).

zulă s.f. (arg.) Înșelăciune la împărțirea prăzii între doi hoți ◊ Loc.vb. A face zulă = a) a înșela (tovarășul de hoție); b) a fura. • /<tc. zula.

zúlă s. f. – În expresia a face zulă, a fura. Origine necunoscută. Este cuvînt de Arg., ca și der. zuli, vb. (a fura). Chiar dacă semantismul este obscur, cum se întîmplă adesea cu metaforele argotice, este posibil să fie vorba de același cuvînt zulie „gelozie”, v. aici; uneori acesta apare (de ex. la Gane) cu forma zulă.

ZÚLĂ s. f. (Argou) În expr. A face zulă = A fura. (etim. controv., posib. din zulie)

zulă, zule s. f. furt, hoție.

a da cu jula / cu racu’ / cu zula expr. a fura.

a face zulă expr. (intl., înv.) a-și înșela complicele la împărțirea prăzii.

zuleală, zuleli s. f. v. zulă.