ZORNĂI, zornăi, vb. IV. Intranz. (Despre obiecte de metal, de sticlă, de os etc.) A produce un sunet caracteristic prin lovire, ciocnire, rostogolire; a răsuna. V. zăngăni, zdrăngăni. Zornăiau galbenii cînd sălta, în zbucium, hora. STANCU, D. 7. Zarurile zornăiau pe masă. CĂLINESCU, E.O. I 25. Mi-a plăcut în jurul meu Să văd flăcăi pe bătătură Și cobza cu isonu-n gură Să-mi zornăie zorind mereu. COȘBUC, P. I 198. Din buzunarele jiletcei atîrnau de o parte și de alta, zornăind, două lanțuri groase cu chei și peceți mulțime. GHICA, S. 502. Și podu cînd trecea, Podu că zornăia. TEODORESCU, P. P. 424. ♦ (Despre oameni, cu un complement instrumental introdus prin prepoziția din) A face să răsune (lovind, ciocnind, etc.) ȘI din pinteni zornăind Să încing o săbioară. TEODORESCU, P. P. 300. ◊ (Fig.) Zornăie din salbe neliniștea livezii. LESNEA, A. 42. ◊ Tranz. Vedeai că-și dă și alte aere cu tine, zornăindu-și banii în buzunar. PAS, Z. I 255. Își zornăi pintenii într-un salut milităresc. VLAHUȚĂ, O. A. III 41.