ZIRCÓNIU (< fr.) s. n. Element chimic din gr. IV secundară (Zr; nr. at. 40, m. at. 91,22, p. f. 1.852°C). Metal rar, de culoare alb-argintie, dur și greu fuzibil; stabil din punct de vedere chimic. Aliajele de bază de z. se folosesc ca materiale de constr. în energetica nucleară, în construirea de aparate chimice, instrumente chirurgicale etc. Unele aliaje ale z. sunt supraconductori. Descoperit în 1789 de chimistul german Martin H. Klaproth (1743-1813) și izolat (în 1824) de J.J. Berzelius.