ZEMUI, zemuiesc, vb. IV. Intranz. A lăsa zeamă, a musti; a face să iasă la suprafață, să se scurgă lichidul din interior. Țarina zemuia ca un burete. MIHALE, O. 11. ◊ Tranz. Se aplecă și-i arătă coardele tăiate de la butuc, zemuind viață întreruptă. DUMITRIU, N. 249. ♦ Refl. A deveni zemos, a se zemoși. Creierul parcă mi s-a zemuit, nervii... s-au rupt ca niște sfori putrede. CAMIL PETRESCU, U. N. 361.