zdruncina vb. I. 1 tr., refl. A (se) scutura tare, deplasîndu-se din poziția inițială; a (se) clătina; a (se) hurduca, a (se) zgudui, (reg.) a (se) zdruhăi. Vagonul se clătina zdruncinîndu-se în același ritm monoton (CĂL.). ◊ Fig. În inima noastră se zdruncină oceanul (GAL.). 2 refl. (mai ales despre construcții) A se deteriora (în urma unor zguduituri). Casele s-au zdruncinat în urma bombardamentelor. ◊ (tr.) Blocul a fost zdruncinat de cutremur. 3 tr. Fig. A clătina din temelii, a face să-și piardă temeinicia, trăinicia, forța. Autorul zdruncina privilegiile marilor boieri (PER.). 4 tr. Fig. A tulbura conștiința, convingerile etc. cuiva. Sufletul lui fusese zdruncinat din temelii (D. ZAMF.). 5 tr. (compl. indică sănătatea, sistemul nervos al oamenilor etc.) A face să-și piardă rezistența și să devină șubred (în urma unor modificări patologice); a distrage, a strica. Războiul zdruncină nervii (CĂL.). 6 tr. (înv., pop.; compl. indică ființe sau părți ale corpului lor) A zdrobi. S-a ridicat zdruncinat de căzătură (CAR.). • prez.ind. zdruncin. și (înv.) strîncena vb. I., zdruncini vb. IV. /cf. sl. veche съдрѫчнтн.