VĂITARE, văitări, s. f. (Și în forma văietare) Faptul de a se văita; strigăt de suferință, vaiet. Auzii uit țipăt și-o văietare, care îi umplu inima de. jale. ISPIRESCU, L. 90. Țipetele, văietarea, gemătul celor ce mor îngrozesc pe călătorul ce-și urmează calea sa. NEGRUZZI, S. I 127. ◊ Fig. Porumbița cea albă ii dezmierda prin întuneric, cînd cu vesele cîntări, cînd cu blînde văietări. ODOBESCU, S. III 202. – Variantă: văietare s. f.