vîntura vb. I. tr. 1 (compl. indică boabe mai ales de cereale, semințe) A trece prin vînturătoare sau a face să cadă de la o mică înălțime pentru ca vîntul să împrăștie impuritățile ușoare. Un gospodar își vîntura grîul de pleavă (BLA.). ◊ fig. (compl. indică grupuri, mulțimi de oameni) A împrăștia, a risipi; a spulbera. Doamne, nebunia și slăbiciunea mea sînt de la acel care ține în mînile sale văzduhul și pămîntul și care împărățiile ca pleava le vîntură (SADOV.). 2 (pop.; compl. indică lichide) A vărsa de mai multe ori dintr-un vas în altul pentru a răci, pentru a amesteca etc. E o supă cum n-am mai mîncat... – o vîntură cu lingura (CA. PETR.). 3 A mișca într-o parte și în alta prin aer; a flutura a agita. Gheorghe răsturnă veșmintele, le scutură, le vîntură (VOIC.). ◊ fig. (fam.) I-a vînturat pe sub nas o promisiune. ♦ fig. A frămînta, a tulbura. Ce cumplit îmi vînturi mintea, și cu ce-ndărjire-mi scurmi Noaptea gîndurilor mele, Moarte, cînd îți stau în față! (VLAH.). 4 fig. (compl. indică știri, idei etc.) A răspîndi, a difuza; a colporta. Chestiunea o să fie vînturatî fără nici un rost de agitatorii de stradă (CA. PETR.). 5 fig. A cutreiera, a colinda, a străbate. El vînturase văzduhul și cutreierase pămîntul (ISP.). ◊ expr. A vîntura mări și țări v. mare. ◊ Compus: vîntură-lume (sau -țară) s.m. invar. = om hoinar, aventurier. Țara, sătulă de dînsul, îl lăsă a fi bătut de un vîntură-lume grec (IORGA). 6 (despre vînt) A sufla, a bate peste... • prez. ind. vîntur. /lat. ventulare = ventilare.