vâlfă, vâlfe, s.f. – (reg.; mag.) 1. Duh, zână, știmă. 2. Fruntea, cel mai bun și cel mai frumos din ceva (Bud, 1908). 3. Presentiment, duh inspirator, presentiment: „Vâlfa este un fel de presimțire. Când îți vine să cânți morțește, ai vâlfă că va muri cineva din familie sau i se va întâmpla o nenorocire. Animalele mugesc, caii nu au stare” (Memoria, 2002: 474). – Din sl. vlŭchva „vrăjitor” (Miklosich, Cihac, cf. DER); din sl. vlŭhvŭ, bg. vlahva (DEX, MDA).