vuitor, -oare adj., s.f. 1 adj. (despre ape) Care vuiește. Merse-n tăcere pe prund spre marea cea mult vuietoare (MURNU). 2 s.f. (bot.; mai ales în forma „vuietoare”) Mic arbust, totdeauna verde, cu tulpina întinsă pe pămînt, cu frunzele alterne avînd o dungă albă pe fața inferioară, cu florile mici, roz și cu fructele în formă de bobițe negre, comestibile și care crește în regiunile muntoase (Empetrum nigrum). • sil. vu-i-. pl. -ori, -oare. și vuietor, -oare adj., s.f. /vui¹ + -tor.