VRĂJMAȘ¹, vrăjmași, s. m. Dușman (1). Vrăjmașii nu sînt oameni, sînt trăsnete, sînt fiare Și sar, aleargă, mușcă, de sînge însetați. EFTIMIU, Î. 145. În Ion simțea un vrăjmaș. REBREANU, I. 57. Vrăjmașii noștri cei onești ne fac mai mult bine decît amicii fără onoare. BOLLIAC, O. 258. ♦ (La sg. cu valoare de pl.) Adversar în război, inamic. Oștenii mergeau spre vrăjmaș pe drumuri care nu se vedeau, ca înspre un țărm necunoscut. SADOVEANU, O. VI 19. Țeara-i mică, țeara-i tare Și vrăjmașul spor nu are! ALECSANDRI, P. III 213. – Variantă: vrășmaș (EFTIMIU, Î. 42, SANDU-ALDEA, U. P. 122, BELDICEANU, P. 92) s. m.