VOROAVĂ, voroave, s. f. (Învechit și regional) 1. Vorbă, cuvînt. Ce limbă așa de îndestulată în voroave... să poată împodobi atîte răsipe a vrăjmașilor. ARHIVA R. I 40. 2. Convorbire, conversație; vorbă (4). Îndelungată voroavă... au avut amîndoi. DRĂGHICI, R. 16. 3. Cuvîntare, discurs. Și cu aceasta fîrși el voroava. BUDAI-DELEANU, Ț. 367. ◊ Expr. A apuca voroava = a lua cuvîntul. Iar apucînd Gogoman voroava – «Luminate doamne! în țara toată... știm că ț-au răzbătut slava». BUDAI-DELEANU, Ț. 106.