vornicel s.m. 1 (ist.; în Ev. Med., în Țările Rom.) Dregător, subaltern al vornicului, însărcinat cu judecarea pricinilor mai mici de prin județe și sate. Pentru pricinile mărunte, judecate de vornicei, aceste gloabe se luau după un obicei pe care documentul nu ni-l împărtășește (STOIC.). 2 (înv.,pop.) Primar; (înv., pop.) vornic. Vornicele, cînd ți-oi spune, Multe pătimesc în lume (POP.). 3 (pop.) Flăcău ales de mire sau de mireasă și însărcinat cu poftirea și cinstirea oaspeților la nunțile țărănești, cu conducerea alaiului nunții, cu anunțarea darurilor și cu rostirea orației de nuntă; (pop.) vornic, (reg.) vifel. A întors ochii ș-a văzut între vornicei pe Bădișor privind-o pe sub sprinceană (SADOV.). • pl. -cei. /vornic + -el.