volnici vb. IV. (înv.) 1 tr., refl. A (se) elibera. S-au volnicit de la sine, pe păzitori i-au gonit, Pe din dos dîndu-le drumul, pe-amîndoi i-au mîntuit (BELD.). 2 tr. A îndreptăți; a împuternici, a îngădui. Acest adevăr... nu ne volnicește a osîndi... înaintarea învățăturii ca o pricină de stricare a oamenilor (MARC.). 3 intr. A autoriza, a împuternici, a da dreptul... Grigorie Alixandru Ghica Vodă volnicește un aprod să împlinească pe Ioniță Cracalie... după plîngerea lui Darie Donici (DOC.). 4 refl. A acționa în voie, după bunul plac, a-și lua libertatea de...; a îndrăzni. Stolniceasa Joroai s-au volnicit în urmă de au dat moșie cu podul numai unuia din feciori (DOC.). 5 refl. A se strădui, a-și da silința. Să volnicește dohtorul numai de a întîmpina furia cea nesuferitoare (PISC.). • prez. ind. -esc. /volnic + -i.