VOLNIC, -Ă, volnici, -e, adj. (Învechit și arhaizant) Liber, slobod (de a face ceva); neatîrnat, autonom, independent. Iată, Prahovița-n vale, Ca și tine-o alintată, Pribegind cu doru-i volnic. COȘBUC, P. I 168. La asemenea viață volnică și voinicească, se prinseră a năzui cu dor toți romînii din Ardeal. ODOBESCU, S. III 524. Fost-ai multe veacuri volnică ca pasărea văzduhului. RUSSO, S. 136. 2. Care se face cu forța, cu de-a sila; arbitrar, autoritar. Au stăpînit pre norodul acesta, nu domn volnic, stăpînitor cu putere. ARHIVA R. I 55. ◊ (Adverbial) Ea luînd din mînă-i volnic lumînarea O lipi de-o piatră. COȘBUC, P. I 248.