VOLINTIR², volintiri, s. m. Soldat din cetele lui Ipsilante (care au luptat în perioada zaverei din 1821 la noi în țară); p. ext. soldat voluntar. Au fost volintiri care au luptat alături de ruși. CAMIL PETRESCU, O. II 31. Șeful meu, polițaiul... [fusese] volintir în Italia, volintir într-o revoluție polonă, vrăjmaș jurat al tiranilor. CARAGIALE, la CADE. Am fugit... de frica unei cete de turci care se bătuse chiar atunci cu volintirii la Secul. CREANGĂ, A. 20. ◊ (Depreciați) Nineaca... ne-mpușcă!... – Vai de mine, c-aista-i volintir! ALECSANDRI, T. I 191. Vameșii de la hotar încep a cotrobăi prin lăzile mele ca în vremea volintirilor. id. la CADE.