VOINICIE, (2) voinicii, s. f. 1. Vitejie, bărbăție, curaj, bravură. Ochii moșneagului ardeau și arătau încă voinicia și tinerețea sufletului. SADOVEANU, O. I 41. Pe la cîte un lunecuș mai repede, el vroia s-o ajute ea refuza c-un zîmbet de voinicie care sfidează. VLAHUȚĂ, O. A. III 70. Hai, copii, cu voinicie, Să scăpăm biata moșie De păgîni și de robie! ALECSANDRI, P. A. 36. 2. Faptă vitejească, ispravă. Împrejur,unde și unde, cîte un strop de sînge mărturisea încă despre trădarea lui Stanciu și voinicia lui Codreanu. GANE, N. I 211. Țugulea este viteaz, care a făcut atîtea voinicii. ISPIRESCU, I. 321. Paserile din ograda boierească, văzînd voinicia cucoșului, s-au luat după dînsul. CREANGĂ, P. 67. 3. Haiducie. De cum i-a răsărit musteața [Bujor] s-a simțit cuprins de dorul voiniciei. GANE, N. I 158. Eu n-am fost de pustnicie, căci am fost de voinicie. ALECSANDRI, P. P. 229. 4. Faptul de a fi voinic; putere, vigoare. Fusese un bărbat înalt, voinic, Radu Ochianu, moale, trîndav. Nu-i slujea la nimic voinicia. STANCU, D. 5.