VISTERIE s. f. (Mold., ȚR, Ban.) Instituție care administra în trecut banii publici; local sau încăpere în care se păstra tezaurul public. A: A treia parte din bucatele lui să să dea la visteria domnului. PRAV. Și cîți bani veriiia din țară, nu-i da la visterie, să-i strîngă după obiceiul țării, ce-i număra el singur și-i strîngea în casă la dînsul. PSEUDO-COSTIN, 24^r; cf. M. COSTIN; NCL. II, 293, 299; PSEUDO-COSTIN, 11^v; NECULCE. ◊ Fig. Bătîndu-l și muncindu-l îl vor duce în visteriia cea întunecată a iadului. VSV 1691, 134^v; cf. VSV 1742, 185^v. B: Au închis și pă Hrizea vistier, puindu-i pricină să-i ia seama de visterie. R. POPESCU. S-au orînduit veliților dvornici lefi de la visterie. PRAV. COND. 1780; cf. ANON. CANTAC.; BIBLIA (1688); ANON. BRÎNCOV. C: Véstieriĕ. AC, 377. Variante: vestierie (AC, 377). Etimologie: vister + suf. -ie. Vezi și visterniceasă, visternicel, visternicie, vistier, vistiernic. Cf. h a z n a (1).