VIJELIOS, -OASĂ, vijelioși, -oase, adj. 1. Cu vijelie, ca vijelia; năvalnic. Ploaie vijelioasă vine din munte. SADOVEANU, O. VIII 240. L-au deșteptat picăturile reci ale unei ploi vijelioase. GALACTION, O. I 48. Mă întreb cum vom trece apa adîncă și vijelioasă a Oltului. CAMIL PETRESCU, U. N. 300. Vuietul surd și nedeslușit al Tazlăului se schimbase în urlet clocotitor de ape vijelioase ce minau dindărăt cu iuțeală de vifor surpăturile de stînci smulse din scoborîșurile înalte ale drumului lor la vale. HOGAȘ, M. N. 217. ◊ (Adverbial) Viscolul venea din ce în ce mai vijelios, pe deasupra grămezilor de oameni parcă fîlfîiau paseri mari, albe. SADOVEANU, O. VI 126. Pe fundul acestei tăieturi... s-azvîrle Bistrița vijelios, bătîndu-și nahlapii de stînci. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ Bătut de furtună, bîntuit de vijelie. (Cu pronunțare regională) Dobitoacele se învîrtesc, cum se învîrtesc în nopțile vijălioase, cînd urlă lupii prin păduri. RUSSO, S. 128. 2. Fig. Violent, impetuos, aprig. Izbucni strigarea vijelioasă a cornurilor. SADOVEANU, O. VI 34. Viața nouă, tînără, vijelioasă înviora năvalnic înfățișarea pămîntului. REBREANU, P. S. 126. Se-ntoarse vijelioasă ca o leoaică. SANDU-ALDEA, D. N. 277. ◊ (Adverbial) Pe un cal înspumat, venea vijelios un olăcar. SADOVEANU, O. I 511. Își trecu brațul pe după mijlocul ei și o strînse vijelios la piept. REBREANU, I. 105.