VICLENIE, viclenii, s. f. Însușirea de a fi viclean; faptă, purtare de om viclean; perfidie, falsitate, trădare; (cu sens atenuat, uneori cu o nuanță de simpatie) șiretenie, șiretlic, stratagemă. Zîmbetului îi atribuiam numai viclenie. SADOVEANU, O. VIII 211. Avea niște ochi fără nici un amestec de viclenie. GALACTION, O. I 85. Hei, dragele mele vere, zice spînul, cu viclenia lui obicinuită. CREANGĂ, P. 209. Dacă vreți să aveți o idee despre vicleniile lui politice, ascultați. BOLINTINEANU, O. 252. ◊ Expr. A o întoarce la viclenie (sau la șiretlic) v. întoarce (II 1).