vergură, vergure, s.f. – Virgină, neprihănită: „Că îngerii s-au mirat, / Cum o vergură lumească / Va pă Dumnezeu să-l nască” (Papahagi, 1925: 336). – Lat. *virgula (= virgo, virginis) „fată, nimfă, vestală” (Șăineanu, Scriban; Densusianu, Pușcariu, Tiktin, cf. DER; DLRM, MDA).