vâlfáș, -ă, vâlfași, -e, adj., s.m.f. (reg.; mag.) 1. Prevestitor: „...că el era vâlfașul satului, că doară el avea două gușe pă grumaz...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 244). 2. (Oaie) care face semn, care prevestește, care are vâlfă; oaie știră. ■ „Este vorba de oaia-mioară care «se mârlește, dar nu fată», pe care maramureșeanul nu o taie și nu o vinde. Ba dimpotrivă: o au în grijă specială pentru că «e bună de primejdie». Semnul pe care-l face: e supărată, zbiară, nu-și află locul, se uită la om; semnul se înțelege astfel: are să se întâmple ceva cu turma (pagubă, boală, fiară), cu păcurarul și, în ultimă instanță, cu cei din familie, de acasă” (Latiș, 1993: 117). – Din sl. vlŭchva „vrăjitor” (Scriban; Cihac, după DER); din sl. vluhvu, bg. vlahva (Șăineanu, DEX); cf. vâlvaș (MDA).

vâlfaș, -ă, vâlfași, -e, adj. – (reg.; mag.) Oaie care face semn, care prevestește, care are vâlfă; oaie știră (Latiș, 1983: 117): „Este vorba de oaia-mioară care «se mârlește, dar nu fată», pe care maramureșeanul nu o taie și nu o vinde. Ba dimpotrivă: o au în grijă specială pentru că «e bună de primejdie». Semnul pe care-l face: e supărată, zbiară, nu-și află locul, se uită la om; semnul se înțelege astfel: are să se întâmple ceva cu turma (pagubă, boală, fiară), cu păcurarul și, în ultimă instanță, cu cei din familie, de acasă” (Latiș, 1993: 117); „...că el era vâlfașul satului, că doară el avea două gușe pă grumaz...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 244). – Din sl. vlŭchva „vrăjitor” (Scriban; Miklosich, Cihac, cf. DER); din sl. vluhvu, bg. vlahva (Șăineanu, DEX); cf. vâlvaș (< vâlvă + suf. -aș) (MDA).

vâlfaș, -ă, adj. – Oaie care face semn, care povestește, care are vâlfă; oaie știră (Latiș 1983: 117): „Este vorba de oaia-mioară care «se mârlește dar nu fată», pe care maramureșeanul nu o taie și nu o vinde. Ba dimpotrivă: o au în grijă specială pentru că «e bună de primejdie». Semnul pe care-l face: e supărată, zbiară, nu-și află locul, se uită la om; semnul se înțelege astfel: are să se întâmple ceva cu turma (pagubă, boală, fiară), cu păcurarul și, în ultimă instanță, cu cei din familie, de acasă” (Latiș 1993: 117). – Din vâlfă + -aș.