URIAȘ, -Ă, uriași, -e, s. m. și f. 1. Personaj din basme, închipuit sub forma unui om extraordinar de mare și de puternic (v. gigant, colos, titan); (sens curent) om foarte înalt și voinic. Oamenii se uitau cu un fel de mirare înspăimîntată la acest al doilea uriaș care venea în mijlocul lor. CAMIL PETRESCU, O. II 451. Ieși uriașul afară și răcni o dată ca urșii și începură a se aduna tot felul de fiare. RETEGANUL, P. V 64. La focul acesta au aflat un uriaș. SBIERA, P. 34. A fost odată un fel de uriaș care a găsit un plug cu șase boi; l-a luat în palmă și l-a dus la mama lui, întrebînd-o ce viermi sînt aceia. ȘEZ. XVIII 21. ◊ Fig. Calmul clipocit al apelor și susurul vîntului... erau sfîșiate de animația unui uriaș de beton și fier. CONTEMPORANUL, S. II, 1956, nr. 484, 1/3. Se ridică din pămînt un colț sur, drept, neclintit, un uriaș împietrit ca spaima, cu capul atingînd de nori. EMINESCU, N. 23. ♦ (Adjectival) De proporții neobișnuite, mult mai mare decît normal. Trestia își legăna spicul uriaș, pufos și auriu. DUMITRIU, P. F. 220. O vijelie grea A prăbușit un uriaș stejar în calea mea. BENIUC, V. 20. Să ne ducem cu toții! strigă un om mic și îndesat, cu o căciulă uriașă dată pe ceafă. REBREANU, R. II 44. Pare că privesc încă acei ochilari țuguieți pe nasul lui uriaș. NEGRUZZI, S. I 8. (Pleonastic) Într-o vale văzu un șarpe uriaș de mare. RETEGANUL, P. II 41. 2. Fig. Personalitate de seamă, titan, gigant. (Cu pronunțare regională) Să ne oprim puțin în calea grunzuroasă a limbei... pentru a ne uita la urieșii care clădesc temelia ei. RUSSO, S. 51.