tăvălitură sf [At: POLIZU / Pl: ~ri / E: tăvăli + -tură] 1 Urmă într-un loc cu iarbă, cu cereale, cu flori, lăsată de cineva care s-a tăvălit (1). 2-3 (Îvr) Tăvălire (1-2). 4 (Înv; fig) Înjosire. 5 (Îvr; ccr) Obiect murdar. 6 (În superstiții) Buboi care se face pe călcâiul celui care calcă în locul unde s-a tăvălit (1) un cal.