întunerec sn vz întuneric

1) întunéric n., pl. e (lat. tenébricus, întunecat, întunecos [de unde s’a făcut *tinéric, apoĭ, după întunec, s’a făcut tuneric, formă veche care se întrebuința după de, din, în, întru și prin], d. ténebrae și tenébrae, întuneric, de unde it. ténebra și tenébra, fr. ténèbres, sp. tinieblas, înrudit cu *temus, *temeris, întuneric, témere, în mod temerar, scr. tamas, întuneric, vsl. tĭma, de unde și tĭmĭnica, temniță). Lipsă de lumină, obscuritate, întunecime. Fig. Ignoranță, incultură. Vechĭ (după vsl. tĭma). Imensitate, mare cantitate saŭ mulțime. Zece miĭ (Cp. cu groază). Întunericele ĭaduluĭ, mare întuneric. E întuneric beznă (și pute a brînză), e foarte întuneric (și pute a brînză, cum a răspuns stăpînuluĭ luĭ un Țigan care, în loc să deschidă oblonu și să se uĭte afară, deschisese dulapu cu mîncare). – Și unt- (ca umpărat, umplu, umblu față de împ-, îmb-).