tril (< it. trillo), ornament* vocal sau instrumental care constă în alternarea rapidă, distinctă și egală, a două sunete, dintre care unul este notat (sunetul principal), iar celălalt (sunetul auxiliar sau secundar) poate fi secunda* mică, secunda mare sau chiar mărită. Un accident* scris deasupra sau alături de semnul de t. (o linie șerpuitoare – v. abreviații) arată că sunetul auxiliar trebuie alterat conform naturii accidentului. T. nu poate fi confundat cu vibrato*-ul, datorită celor două sunete distincte care-l formează, dar poate fi considerat un vibrato exagerat, executat voluntar, controlat și cu un scop precis. Un t. vocal este cu atât mai bun cu cât cele două note se aud mai clar, net; rapiditatea este una din principalele caracteristici ale t. vocal, putând atinge virtuozitatea*. În t. fiecare din cele două note alternante, fixe și impuse, are un vibrato propriu, ale cărui variații de înălțime (2), intensitate (2) și timbru* (variații pe care urechea nu le distinge însă) produc, conform cu distribuția lor, o sonoritate mai mult sau mai puțin amplă, bogată. T. vocal este cu atât mai ușor de executat cu cât sunetul principal este mai înalt (soprane). Vocea (1) de bas, mai ales în registrul (I) grav, nu este aptă pentru t., neputând realiza rapiditatea necesară de alternare a celor două sunete, datorită faptului că regimul permanent (v. timbru, sunet) se stabilește într-un timp mai lung decât cel de alternare din t. La unele instr. muzicale (pian, orgă, violină etc.) se execută cu aceeași ușurință pe întreaga lor scară de înălțimi. La alte instr. (și mai cu seamă la cele de suflat), t. este greu sau chiar imposibil de executat în anumite poziții ale sunetului principal pe scara înălțimilor. V. tremolo.