Definiția cu ID-ul 935596:


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

TREBUÍNȚĂ, trebuințe, s. f. 1. Nevoie, necesitate. Faptul că Voltaire n-a înțeles pe Shakespeare se generalizează pentru trebuința cauzei. GHEREA, ST. CR. II 73. O neapărată trebuință a face să reînvieze spiritul de unire și dorința de lucrare. GHICA, A. 796. ◊ (În legătură cu verbul «a avea») Cine are trebuință, să vie la dînsul. ISPIRESCU, L. 1. Nu ai trebuință de slugă la drum? CREANGĂ, P. 199. N-am trebuință de tine ca să-mi învăț limba mea. NEGRUZZI, S. I 10. ◊ Loc. adj. și adv. De trebuință = folositor, necesar, util. Aceea are să fie de trebuință la talpa iadului. CREANGĂ, P. 146. Sultanul Suleiman crezu de trebuință 300000 de otomani, pentru a putea alunga din Moldova pe Petru Rareș. HASDEU, I. V. 83. Este de trebuință a populariza între romîni aceste idei. BĂLCESCU, la GHICA, A. 357. Dobitocul se face omului de trebuință. CONACHI, P. 290. ♦ Interes. Să nu se ceară adevăr de la cea care are trebuință să-l tăinuiască. SADOVEANU, D. P. 140. 2. (Ieșit din uz) Treabă, chestiune, afacere. Am o trebuință cu d. Nae Girimea. CARAGIALE, T. II 78. Sărmanii oameni era să facă un drum... zădarnic, pentru că acolo nu aveau nici o trebuință. DRĂGHICI, R. 24. – Pl. și: (învechit) trebuinți (CONACHI, P. 265).