transcriere 1. Acțiune ajutătoare a paleografiei muzicale, constând în echivalarea unor notații vechi (gr., biz., greg., orient. etc.) cu notația europ. uzuală. Se poate asemui transliterării dar implică o seamă de „interpretări” impuse de incertitudinea unor semne vechi de notație, de pierderea unor sensuri (sau de caracterul lor criptic inițial) ca și de schimbările stilistice care, de-a lungul sec., au afectat implicit notația. 2. Notarea „după auz” (direct după cântare) sau după o înregistrare* sonoră prealabilă a unor muzici orale (de obicei pop.).