tirs sn [At: I. VĂCĂRESCUL, P. 176/23 / V: (înv) (2) ~ă (Pl: ~se) sf / S și: (înv) tyrs / Pl: ~uri / E: gr Θύρσος, lat thyrsus, fr thyrse] 1 (Mit) Toiag împodobit cu viță de vie și cu un con de pin în vârf, purtat de zeul Bachus și de cei din suita lui. 2 (Bot) Inflorescență în formă de con² de brad (la castan, liliac etc.).