tenor (< it. tenore; fr. ténor) 1. Vocea (1) bărbătească cea mai înaltă, cu ambitus (1) do¹-do² (v. notarea octavelor). Ca voce solistică, după caracterul său, t. poate fi liric, dramatic (variantă germ. Heldentenor „t. eroic”), spinto etc. În sec. 18, denumirea de t. le-a înlocuit pe cele fr. mai vechi: taille și haute contre. V. falsetist. (1, 2). 2. Vocea (2) a treia într-o structură polif. sau arm. la patru voci. A fost la începuturile polifoniei* vocea principală (v. t. (3); contra-tenor; organum; motet). În partiturile* corale actuale, t. se notează în cheia* sol, efectul fiind însă cu o octavă* mai jos. În partiturile mai vechi, se nota în cheia do de t. (pe linia a patra a portativului*). 3. (cu accentuare pe prima silabă; lat. „cel care ține”; fr. téneur) Vocea (2) care, în polif. sec. 12-16, deținea cantus firmus*-ul. 4. Ton de recitare în psalmodie*. V. și recto tono. 5. Instrumente* cu un ambitus corespunzător t. (1), ex.: sax., trb., tuba, Tenorhorn (v. fligorn (2)), tenor viol (v. viole (1)) etc. Aceste instr. sunt fie transpozitorii (v. transpoziție) fie se notează în cheia de t. Violoncelul* este notat, pentru registrul (I) corespunzător, în aceeași cheie.