TAMBURĂ s.f. (Mold.) Instrument muzical. Începînd din gură a cînta versul cît și zicătura tamburii. H 1771, 82^v. I-au dat în mînă o tambură si au început a cînta. H 1779¹, 150^r. Fata cu tamburul de udugaci. H 1779², 76^v. Ține în mînă o tambură. H 1779², 76^v; cf. N. COSTIN; NECULCE; H 1779², 84^r. Variante: tambur s.n. (N. COSTIN; H 1771, 82^v; H 1779², 76^v, 84^r). Etimologie:: ngr., tc. tambura.