Definiția cu ID-ul 932442:


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

TĂMÎ́IE s. f. Substanță rășinoasă mirositoare care se obține din scoarța unor copaci (exotici) și care, în contact cu aerul, se solidifică sub forma unor boabe neregulate, de culoare gălbuie sau roșiatică; prin ardere, produce un fum cu un miros puternic și aromat; se întrebuințează în practicile religioase. Mirosul de tămîie, de smirnă și de lumînare îi dădea dureri de cap doamnei Vorvoreanu. DUMITRIU, N. 121. Mirosul rășinei se amesteca cu mirosul tămîiei și cîntări smerite se înălțau de sub bolțile de piatră. SADOVEANU, O. VII 214. Și ce s-ar face popii de-ar fi să nu murim?... Dar baba cu tămîia? MACEDONSKI, O. I 43. ◊ Expr. A fugi de ceva (sau de cineva) ca dracul de tămîie = a se feri cu cea mai mare grijă de ceva, a ocoli de departe pe cineva, pentru a evita situații neplăcute, penibile. De spovădanie fugi ca dracul de tămîie. CREANGĂ, A. 17. Dar unde-i găsești azi bărbații ca mai înainte!... Nu-i vezi că fug de însurat, ca dracu de tămîie? ALECSANDRI, T. I 32.