sărăcéĭ m. pl. (formă romanizată din sarigele, saragele și sarangele, cum s’a zis întîi, d turc. saryca, gălbuĭ, gălbior, nume dat odinioară celeĭ celeĭ maĭ vechĭ călărimĭ turceștĭ, înlocuită pe urmă cu spahiiĭ fără ca numele să dispară, din cauza hainelor saŭ steaguluĭ lor, d. sarv, galben). Un corp de 500 de călărețĭ iregularĭ care, împreună cu ceĭ 500 de scutelnicĭ, constituĭaŭ călărimea Bucureștilor și eraŭ comandațĭ de căpitanu spătăriiĭ (Șăĭn.).