SÎMCEA s. f. (Mold., Ban., Trans. SV) Vîrf ascuțit sau tăios al unor obiecte; pisc, creștet. A: Greu îți iaste ție a călca în simceao țepiei? AP. 1646, 29^r. Carii lăcuiesc pre piatră din simceaua munților striga-vor. DP, 10^v. De multe ori ce sinceaoa suletii n-au pătruns cuvîntul umilit au domolit. CI, 171; cf. VARLAAM; DOSOFTEI, VS; DP, 8^r; CD 1698, 221; CI, 169, 174; CD 1770, 26^r. O Fig. La cel mai vîrtos împotrivnic simceaoa condeiului să întoarcem. CANTEMIR, HR. Robesc pre muierușcile ceale îngreuiate cu păcat, precum împrotiva sîmcealii firești a călca nu pot. ÎP, 31^r-32^r. C: Sĕmcsè. Acumen. Cuspis. AC, 367. ◊ Fig. Să le răbdăm cu răbdare mare de pace, gîndind că-i cu greu în sîmceaua strămurării azvîrli. SA, 11^v. // B: Cu greu-ți iaste a călca în sîmcea ? AP. 1683, 11{r}; cf. BIBLIA (1688) ; AP. 1704, 10^r. ♦ (Mold.) Fig. Limită, punct extrem pînă Ia care se poate ajunge. Sosind la sîmceaua vîrstei . . . răpăosă cătră Domnul. DOSOFTEI, VS. Toată simceaoa minții iaste la nevoie lesnirea a nimeri și la lesnire ele nevoia fără veste tare a să păzi. CI, 100. Variante: sîmcea (VARLAAM: AP. 1646, 29^r; AP. 1683, 11^r; DP, 10^v; CD 1698, 22^r; AP. 1704, 10^r; CI, 100, 169, 174; CANTEMIR, HR.), sincea (CI, 171). Etimologie: lat. senticella. Cf. smicea. Cf. țeanchi (1), vig.