superlativ, ~ă [At: VĂCĂRESCU, GR. 27/3 / Pl: ~i, ~e / E: fr superlatif] 1-2 sn, a (Grm; șîs grad ~) Grad de comparație al adjectivelor și al adverbelor care arată că însușirea exprimată este la un grad foarte înalt (absolut) sau la gradul cel mai înalt (relativ de superioritate) ori cel mai scăzut cu însușirile de aceeași natură ale altor obiecte Si: (îvr) grad covârșitor (4). 3-4 sn, a (Pex; ccr) Cuvânt, calificativ sau formulare (orală sau scrisă) care exprimă gradul foarte (sau cel mai) înalt al unei calități. 5-6 sn, a (Pex) (Formulare extrem de) laudativă. 7-8 (Îljv) La ~ (Care este) în cel mai înalt grad. 9 a (Fam) Suprem (7). 10 a (D. calificative sau d. formulări orale sau scrise) Care exprimă gradul cel mai înalt al unei calități, definite absolut sau raportate la o altă calitate sau ansamblu de calități.