SUCUI vb. (Ban., Criș.,Trans. SV) A avea obiceiul, a obișnui. N-au sucuit Dumnăzău cu binta sa a păzi pre om, ce vreame cu alcam îngâduiaște păcătoșilor pre pocanie. C 1692, 511^v. N-au socluit a-ș lepăda frundza. VCC, 5. Siikluiĕsk. Consvesco. AC, 373. Aceia cari iau svințeniile să mărească cinste dentru inimă pre care au sucuit Dumnedzeu a căuta. CAT. B, 34 ; cf. VISKI, apud TEW; PSALTIRE SEC. XVII, apud TEW:: PP, 89^r; CAT. B, 45, 48. Variante: soclui (VCC, 5), suclui (VISKI, apud TEW; AC, 373; PSALTIRE SEC. XVII, apud TEW PP 89^r). Etimologie: magh. szokni. Vezi și sucă, sucluitură, sucuit.