STRĂMURARE s. f. (Mold., Ban., Trans. SV) Băț ascuțit, nuia sau prăjină cu vîrf de fier cu care se îndeamnă vitele la mers. A: Împungînd cu strămurări slugile pre mîșcoi. DOSOFTEI, VS. Cînd au fost arînd... cu leșii, i-au fost împungind cu strămurările, ca pre boi. NECULCE. C: Ce mă gonești'? Cu greu-ț iaste a zvîrli împrotiva strămurării. N TEST. (1648). Pentru aceara să le răbdăm cu răbdare mare de pace, gîndind că-i cu greu in sîmceaua strămurării a zvîrli. SA, 11^v; cf. SA,19^v. ♦ Îndemn, impuls; pornire, instinct. A: Plînsul iaste o îndemnare și strămurare de aur sufletului. L SEC. XVII, 72^v-73^r. Scrisorile, precum a celui bun, așe a celui rău sfat, iască și strămurare sînt. CANTEMIR, IST.; cf. DOSOFTEI, MOL. C: Stremurare. Stimulus. AC, 372. // B: cf. L ante 1693, 118^v. Variante: stremurare (AC, 372). Etimologie: lat. *stimularia. Cf. năslitură, năstav.