STRUCTURALISM s. n. (cf. fr. structuralisme): curent în lingvistica contemporană care studiază limba independent de sensurile cuvintelor și de istoria societății, văzând în ea o structură, un sistem unitar de relații – fonetice și gramaticale – ce se condiționează reciproc. S. folosește atât metoda inductivă, cât și metoda deductivă. El s-a dezvoltat pe baza concepției despre limbă a lingvistului elvețian Ferdinand de Saussure în mai multe direcții, care s-au manifestat în Cercul lingvistic de la Praga, în Școala lingvistică funcțională din Franța, în școlile lingvistice din Rusia și U.R.S.S., în Cercul lingvistic de la Copenhaga, în Școala descriptivistă și în Școala transformaționalistă din S.U.A. Cei mai de seamă reprezentanți ai s. lingvistic sunt: Serghei Karcevski, Nikolai Sergheevici Trubețkoi, Roman Jakobson (Școala lingvistică din Praga); André Martinet (Școala lingvistică funcțională din Franța), I. A. Baudouin de Courtenay, L. V. Șcerba, V. V. Vinogradov, F. F. Fortunatov, S. K. Șaumian (Școlile lingvistice din Rusia și din U.R.S.S.), Vigo Bröndal, Louis Hjelmslev (Școala lingvistică din Copenhaga), Edward Sapir, Leonard Bloomfieid (Școala lingvistică descriptivistă din S.U.A.), Noam Chomsky (Școala lingvistică transformațională din S.U.A.). v. și curent.