stobór m. (vsl. stoborŭ, „stîlp, par”, sîrb. „curte, ogradă”, bg. „parmalîc”; rut. stóvbur, „stîlp, par”; ung. szobor, stîlp. Cp. cu steblă). Vest. Par de gard: o vacă legată de un stobor al garduluĭ. Scîndură ascuțită sus întrebuințată la făcut un gard: desprinseră porciĭ niște stoborĭ. (NPl. Ceaur, 153) Pl. Gard, palane, ocol, îngrăditură: îl chemă la stoborĭ. La (saŭ în) stobor, în curtea bisericiĭ, în adunarea de la ușa bisericiĭ: am să-l spuĭ în stobor (Cod); pricinile să (= se) domolea în stoboru bisericiĭ; bătrîniĭ îĭ chema pe prigonitorĭ în fața stoboruluĭ (Gr-N. 35). Stoboru Blagoveșteniiĭ, a doŭa zĭ de Buna Vestire, la 26 Martie (V. blagoveșnic). Stoboru Sîm-Pĭetruluĭ, a doŭa zĭ de Sfîntu Petru (30 Iuniŭ), cînd nu se lucrează „ca să fii ferit de lupi și de alte rele”. Stoboru Sintă-Măriiĭ micĭ, a doŭa zĭ de Sfînta Maria mică (9 Sept.), cînd nu se lucrează „ca să fiĭ ferit de loviturĭ”. – În Bucov. stoból, n., pl. oále, îngrăditură. V. zaplaz.