sticĭ n., pl urĭ (cp. cu ngr stixis, împungere, orĭ cu germ. stich, suliță). Sud. Ghĭonder, prăjină de împins luntrea pe baltă. – În Vc. stică, pl. f. ĭ, pătăchie, prăjină cu clește de stins lumînările în biserică. În Ml. stichĭ: a te pune cu stichĭu pe cineva, a stăruĭ mult pe lîngă el (Cod. și rev. I. Crg. 7, 263).